post

Din Dristor pana la Kazbegi

Manastirea AnanuriLa câțiva metrii în spatele rușilor, mă uit cu îngrijorare la cele doua siluete aflate acum mult in spatele meu. Tzuri și Floriana nu înaintează de loc. Am o vagă suspiciune că rușii se grăbesc mai mult decât noi patru, și că ar putea dispărea în ceață oricând. Le fac semn cu mana, îi rog să mai aștepte un pic. În spatele meu însă nici o mișcare. Oare a obosit Floriana ? Oare durerea de sub coaste a lui Tzuri e așa de puternică încât nu mai poate înainta ? Să rămânem aici ar fi un moment nefericit. Chiar dacă acum nu mai viscolește, panta asta nesfârșita de zăpada pe care o traversăm de atâta timp nu e chiar loc de bivuac. Zăpada e instabilă, am văzut cum se crapă când încă urcam spre șa. Nu avem decât o presupunere despre locul exact unde suntem pe muntele ăsta care nu ne vrea și singura metodă de orientare sunt două waypoint-uri GPS pe telefonul rușilor. Care ruși dau semne de nerăbdare Mai târziu aveam să aflu că Ahmed, prietenul nostru turc, a alunecat pe zăpada o distanță apreciabilă până a reușit să se oprească cu pioletul și apoi a trebuit să își caute colțarul care i-a sărit în timpul căderii. Tzuri și Floriana așteptau de fapt să urce Ahmed înapoi la ei.

Situația asta nu era exact la ce mă așteptam timp de trei săptămâni cât prietenii mi-au auzit aceeași replică: “n-am timp, îmi fac bagajele”. Probabil cu toții s-au gândit la o plecare pe stația orbitală sau cel puțin vre-o expediție polară, dar nu, eu doar m-am apucat din timp, ca să fiu sigur că reușesc sa găsesc toate mărunțișurile: de la perechea aia oribilă de ochelari de rezervă, până la chiloții ăia buni, de expediție

Cu namila de 70 de litri în spate, mă echilibrez elegant cu bagajul de cabina într-o mana și cântarul de baie în cealaltă. Ne întâlnim la Floriana acasă unde punem cântarul la lucru și mai verificăm odată greutatea bagajelor. Dă un pic cu virgulă, însă charm-ul personal și debitul verbal vor fi utilizate la nevoie.

Pui la rotisor pentru domnul şi Pain au Chocolat pentru doamna de la Mega Image-ul de pe colț unde Tzuri își pierde o pereche de ochelari de soare iar eu îmi pierd răbdarea purtând lupte seculare cu compania de taximetre.

La aeroport primim o împielițare gratuită a rucsacilor de cală pe motiv că ar fi “bagaj atipic” și îi petrecem cu privirea, sperând să fim reuniți cu ei la Tbilisi mâine dimineață.

Escală la Istanbul, niște pizza delicioasă și deliscumpă în aceeași timp, după care fiecare încearcă să doarmă pe unde poate. Aeroportul S.Gokcen din Istanbul, hub-ul companiei Pegasus, arată de nota zece. Se simte apropierea de orient, stilurile vestimentare devenind mai diverse (Batman, Batman).

În toiul nopții ajungem la Tbilisi unde ne întindem discret foliile sub scările rulante şi ne lungim ca-n autogară. Nu suntem singurii, din stolul pestriț de backpackeri, fiecare se cuibărește pe unde poate. De dimineață Floriana ne dă deșteptarea și după o tură pe la Exchange ieșim voioși pe poarta aeroportului în căutarea unui shuttle către oraș. Tot ce găsim e un autobuz plictisit cu doi pasageri și șofer lipsă, unde înghesuim rucsacii într-un morman amorf. Ne uităm la automatul de vândut bilete care nu acceptă decât fise ca la o ipoteză interesantă. În urma unei discuții în georgiano-română cu șoferul rezultă și un set de concluzii: noi nu avem mărunt și el n-are datoria să schimbe bani.

Autobuz Tbilisi cu aparat de bilete

Pe drum autobuzul se animează până când apare senzația aia de 331 la oră de vârf. O doamnă drăguță ne întreabă într-o engleză excelentă unde vrem să ajungem, ”la metrou”, și ne liniștește la prima întâlnire cu controlorii Tbilisieni : ”don’t worry, our people understand”. Apoi asta da atitudine față de turistul străin, să văd eu cine își mai ia bilete de acum încolo. Întreg autobuzul ne privește amuzat în timp ce ne debarcăm la Liberty Square cu metrul cub de bagaje.

Cei trei melcii cu casa în spinare înaintează cu greu prin metroul Tbilisian (se pronunță Tîblis). Căutăm butelii de gaz întâi la Kidobani trading center, unde eu cu Floriana ne învârtim în cercuri concentrice printr-un magazinul Unirii al anilor 90. N-avem noroc nici la tarabele din piața Obor de lângă așa că purcedem spre Didube, autogara de unde pleacă microbuze spre oriunde.

Metrou Tbilisi

De la Didube am putea sa mergem spre Kazbegi cu microbuzul (marshrutka) pentru 10 lari dar facem cunoștință cu Razo care nu numai că ne poate transporta în a lui Lada Samara dar are și o pensiune acolo. Transport, o noapte de cazare plus „big dinner, breakfast” pentru trei oameni, 180 lari. Aflăm de la alti turiști că se pot cumpăra cartușe cu gaz la Opera Hostel, lângă Liberty/Freedom Square. Noi o să cumpărăm din Kazbegi unde Razo a dat două telefoane și a aflat că ar fi pe stoc..

Autogara Didube in Tbilisi

Drumul până la Kazbegi e unul plăcut. Razo oprește să facem poze în câteva locuri interesante

Tarabe pe drumul spre Kazbegi

Cetatea Ananuri:

Manastirea Ananuri

Manastirea Ananuri

Ceva rămășițe sovietice:

Basme pe drumul spre Kazbegi

20 lari :

Autoportret

Trecem pe lângă stațiunea de schi Gaudari și după 3 ore de când am plecat din Tbilisi ajungem in Kazbeki, numit mai nou Stephansmida. Ne aprovizionăm cu d’ale gurii și cu butelii (68 lari bucata de 450g), ne mai plimbăm prin sat, după care mergem la Razo unde ne îndopăm cu plăcinte cu brânză, cu carne, o delicatesă națională (Khinkali), cârnați, salate și alte bunătăți aduse în cantități îndestulătoare de (probabi) soția și mama/soacra lui Razo după care duș și somn de voie.

Guesthouse Kazbegi

Guesthouse Kazbegi

Guesthouse Kazbegi

Comments

  1. Fratioare, da-mi voie sa fiu primul care te felicita pentru blog!
    Mai trebuie sa facem o iesire la munte impreuna ca sa termini povestea din Georgia. Cred ca am pierdut amanuntele esentiale cand am pasit in lanul de urzici de pe DN1…

Speak Your Mind

*